26
Apr
12

alchimie capitalista

rahat + gratis = aur

Bai, eu sunt zgarcit frate! N-am avut eu asa o revelatie in timp ce-ma masturbam cu poza lui Caragiale (desi nu e o idee rea, cu toate ca pasiunea mea pentru Caragiale e mai mult intelectuala decat fizica) am auzit si eu de la altii. Ce-i drept nu imi place sa dau bani pe chestii scumpe, asa ca am acceptat calificativul fara prea mare valva.

Cu toate astea colegii astia ai mei de servici nu inceteaza sa ma uimeasca.

Iara au fost niste strainezi pe la firma si li s-a comandat mancare de la un catering d-asta mai fancy, cu un nume undeva intre priveghi si privilegiu. Prima zi a fost cum a fost, ca n-au apucat “pofticiosii” sa se pregateasca pentru eveniment, in sensul ca mai ramasese ceva pe tava si chiar am gustat si eu o chiftea. Dar de a doua zi am inceput sa banuiesc ca unii au o legatura telepatica cu gratuitatea.

Nici nu pleaca bine astia de la masa, pe la 2, moment in care ma pregatesc si eu de obicei sa imi umplu rezervorul, ca se umple bucataria cu aia care mancau de obicei la 12. Dar asa cu stil, in trecere, cu un pahar gol in mana si o privire nevinovata. “Ce e oare aici? MANCAREEEEE GRATIIIIISSS?!!?? Ia sa gust si eu doua farfurii ca tot anul am fost vegetarian.” Si uite asa ma trezesc ca la nunta, la o masa de 15 persoane, toti infulecand vadit excitati pomana. Nici macar remarcile mele foarte finutze, gen: “Ba, tu ti-ai donat salariul?”, sau “Paine gratis frate, mananca tot!”, nu le-au afectat in vreun fel pofta.

A treia zi i-am gasit deja acolo cand am venit, desi am avut un pont de la secretariat. Discutia era deja in toi, pe subiectul: “De le-ar cumpara astora niste prajituri maine, ca tot pleaca la ei acasa.” Deja atmosfera era mai de priveghi. Ca aia de duminica seara, te simti bine dar stii ca nu mai dureaza mult. Li se cam scurgea un colt de lacrima printre cioflaituri. Tavile cu haleala serioasa au durat 5 minute. O duduie se vaita ca ea saraca a apucat sa manance niste paste inainte, ca ii era foame. Dupa mancarea serioasa s-a facut curat in bolul cu salata, si in sticlele de Cola, devenite brusc extrem de sanatoase pentru orice afectiune.

Una peste alta, asa am ajuns eu, lordul Dox Von Dexburg sa ma simt de parca sunt in bucataria castelului si mananc alaturi de grajdari si femeile de servici, si nu cu lorzii si demoazelele de la corporatie cum a fost in realitate.

Advertisements

7 Responses to “alchimie capitalista”


  1. April 26, 2012 at 5:40 PM

    Your Grace, Lord Dex, sper că nu v-ați lăcomit și că nu trebuie să chem valetul să vă traga pe mâini și pe la tâmple cu otet!

  2. April 26, 2012 at 10:15 PM

    Io cre că de fapt e boală de corporație. Și io am d-ăștia de-i apucă brusc foamea numai când e haleală moka.
    Ba la mine e mai grav. Io am una de zice tuturor „să-mi oprești și mie puțin din ce mănânci tu acolo”. La mine s-a potolit după ce i-am zis de vreo 3 ori că nu-i opresc, e foarte nașpa ce mănânc eu, doar că eu halesc cam orice, e meteahnă de bețiv asta.


M-a strafulgerat o idee

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: